Am ajuns in Sibiu seara pe la ora 19,asteptand cu infrigurare sa inceapa concertul pe care l-am asteptat de la 12 ani.Nu inainte de a intra in doua dintre farmaciile din centru vechi al Sibiului (defect profesional), am ajuns in perimetrul unde era amplasata marea scena.A trecut relativ repede timpul pana cand eroii adolescentei mele urmau sa urce pe scena.M-am trezit singur.Eram singur,fara acei prieteni cu care mi-am inchipui odata ca ne-am bucura impreuna de cei de la Die Toten Hosen, si de ce nu sa ciocnim o halba de bere cu Campino.
A fost excelent.Si ar fi fost si mai bine daca puteam sa beau cateva beri dar trebuia sa ma reintorc acasa in aceasi noapte.M-am zbenguit,am fredonat pe cat pot eu refrene in limba germana,pumnul l-am ridicat de cateva ori (de la mana stanga) si am aplaudat pentru ca meritau,ei,eroii.Hier kommt Alex,Pushed Again,Stef auf wenn du am bodem bist,Bonnie and Clyde,Alles aus liebe,You never walk alone sau Should I Stay or should I go au fost melodiile pe care le-au reamintit acelui public roman care au asteptat acest concert.
Pe drumul spre casa nu am zambit deloc.Suntem singuri.Suntem despartiti de ziduri care s-au ridicat,cu sau fara stinta noastra,dar pe care tacit le-am acceptat.
Viva bertaga !
ps: partea buna a fost ca nu m-am simtit deloc batran cand am vazut domni respectabili de peste 50 de ani purtand tricorile cu Die Toten Hosen.
rpst.wordpress.com 